După o suită de volume de proză scurtă inspirate de un topos nordic românesc („Desiștea” I și „Desiștea” II) și după ce a virat ușor înspre o schimbare de perspectivă în „Mediomonte” (un sinonim ficțional pentru Baia Sprie), atent, de-acum, la interferențele etnoconfesionale și lingvistice din Europa Centrală, Marian Ilea a adăugat paletei sale de proze realiste, inspirate de tipuri umane și de realități ale locului o notă experimentală. Până aici el se plasase într-o zonă frecventată și de alți prozatori băimăreni (în principal, Horia Ursu cu romanul „Asediul Vienei”), însă nu numai (clujeanul Radu Țuculescu cel din „Poveștile Mameibătrâne”, de pildă). De congenerii și comilitonii amintiți – și de alții, rămași aici nenumiți – îl leagă depășirea românocentrismului prin empatizarea cu și emfatizarea unor protagoniști aleși din rândul minorităților conlocuitoare, în primul rând cea maghiară (însă nu numai), oameni ai provinciei ardelenești în sensul cel mai larg (adică aparținând și provinciilor vest-nordice precum Sătmarul, Maramureșul și părțile de Maramureș istoric rămase după al Doilea Război Mondial în afara hărții-„calcan” a României postbelice).
Deocamdată, istoria literară întârzie să înregistreze aceste diversificări de registre și geografii pornite din chiar proza slaviciană și agârbiceniană, prezente și la primul Rebreanu, dar prin acumulările sale valorice contingentul prozatorilor a căror literatură se plasează în acest „al treilea pol românesc” va obliga, în cele din urmă, la luarea sa în considerare cu toată atenția pe care o merită.
Marian Ilea a trecut însă, mai de curând, la o asociere cu plasticianul Mircea Bochiș într-o serie de plăsmuiri livrești disputate de literatură și plastică, dar însumând și alte dimensiuni (dintre cele situabile în afara câmpului strict estetic cea sociologică rămâne evidentă și neîndoielnică). Ele s-au concretizat deja în două volume-album care au prilejuit deja și întâmpinări reflexive, precum cea din tabăra Archeus de la Ocoliș (jud. Maramureș), în tabăra de creație a casei sculptorului Ioan Marchiș. „Pianina albă a doamnei amiralului Belo Poteka” anunța, încă de pe atunci, un nou proiect fusion, după cum i s-a spus, și anume „povestea nuanțată a trei prostituate de pe centura Zalăului”, de astă dată fiind vorba despre un proiect trio-fusion, prin includerea, alături de cei doi coautori, și a unui regizor și punerea în scenă a anunțatei narațiuni dramatice. După cartea cu pianină, despre care Ioan Marchiș spunea că „a reușit să nege atât verbalul, cât și non-verbalul ca funcțiune izolată a tipului de comunicare, construind o superbă demonstrație literar-plastică”, a urmat însă o alta, menită să completeze voleul abia deschis. Până una-alta însă, laboriosul duo de prieteni artiști a mai livrat pieței interesate de asemenea produse ale creativității românești un alt volum-album, „Ai, ai, ai… Rosza-neni” (Baia Mare, Ed. Ethnologica, 2019). Aici oferta merge mână în mână cu cea a lui Radu Țuculescu din deja menționatul roman despre Mamabătrână, octogenara maghiară cu lecturi realist-magice dintr-un sat din podișul transilvan. La Ilea și Bochiș eroina este o modestă lucrătoare din Mediomonte, Rosza-neni (adică tanti Rosa, deși în intenția ușor distorsionată a autorilor numele ei era Rozsa-neni, adică tanti Roza, de la Rozalia). De astă dată personajul nu mai este o autodidactă de senectute, ci o umilă slujitoare care deprinde franceza cultivată pe care, deși nu o vorbește, o poate folosi firesc și fără mari erori de vocabular sau gramatică grație călugărilor ei instructori. În fond, suntem în aceeași lume – privită cu căldură de autorii români – a României multiculturale unde lucrurile sunt văzute prin prisma unei conviețuiri firești și a unei multitudini, fie și discrete, de „atingeri”, de experiențe de viață comune, dincolo de ideologii și granițe lingvistice. Ceea ce este interesant, dincolo de istoria de viață a bătrânei este textul în oglindă atribuit chiar ei și caligrafiat, împreună cu desenele însoțitoare, de Mircea Bochiș. Poveștii lui Marian Ilea, rostite la persoana terță, i se adaugă astfel o relatare din caietele protagonistei, la persoana întâi (singular!), ceea ce demontează, în ordinea narativă, conceptul tradițional de text „obiectiv”, precum și pe cel de „text subiectiv”. Cu bucuria de a reîntâlni o tehnică a cărei faimă a fost asigurată deja de Camil Petrescu în „Patul lui Procust”, unde ceea ce relatează naratorul imparțial este dublat de subsolurile cu însemnările lui Ladima, pășim dincolo de categoriile tradiționale ale teoriei literare și chiar de cele ale literaturii, întrucât imaginea, inclusiv cea a mărgelelor literelor atribuite lui tanti Rosza, adaugă încă un câmp construcției de ansamblu, nu întinse, dar, cum se vede, asamblate pe mai multe dimensiuni intricate.
În fond, cei doi nu fac decât să contrapună faimoasei nuvele a lui Gustave Flaubert „Un suflet simplu” o oglindă simetric opusă. Față de liniaritatea de destin a bătrânei eroine flaubertiene, Rosza-neni vine cu o evadare din anonimat și din previzibil prin – deloc întâmplătoarea – opțiune pentru franceză. Ea amintește, de fapt, de analfabeții aromâni arestați politic în comunism care, în închisorile terifiante ale stalinismului, au învățat, de pe la foști demnitari sau oameni politici și de cultură burghezi, colegi de celulă, cea mai pură franceză de înalt nivel, deși nu știau să și scrie ceea ce ajunseseră să poată rosti.
Seria de volume-album pusă la cale de cei doi prieteni băimăreni nu se încheie cu asta. Deja se anunță un nou volum care va avea în vedere destinul curtezanelor din Mediomonte, din câte îmi ciripesc la ureche niște gureșe păsărele. În acest fel se va împlini o frumoasă trilogie prozastică în care îmi place să văd deja o ducere mai departe a programului apollinairean din caligrame, de astă dată cu mijloacele epicului și într-o atmosferă creatoare răsăriteană saturată încă de modernitatea târzie.
Marian Ilea, „Ai, ai, ai… Rosza-neni”, ilustrații de Mircea Bochiș, Editura Ethnologica, 2019